Apasă „Versuri” lângă o piesă (sau pornește-o) ca să-i citești textul aici.
Note de plată
Treizeci și cinci de pahare. Treizeci și cinci de povești. O singură noapte la cârciumă. NOTE DE PLATĂ e o carte deschisă pe-o masă de cârciumă, lângă geamul vechi. Naratorul a venit aici de zeci de ani, în fiecare seară — crâșmărița îl știe pe nume, chelnerul îi pune paharul fără să mai întrebe. În noaptea asta însă e altfel: e ora când plătești. Sub răboj — treizeci și cinci de pahare. Sub fiecare pahar — o poveste. Un prieten dus. O femeie pentru care a vândut un ceas. Cinci ani la Paris. Copilul pe care nu l-a avut. Cărțile pe care nu le-a scris. Cele 35 de piese sunt structurate în cinci acte — Sosirea, Personajele, Amintirile, Filozofia paharului și Spre dimineață. Sound-ul e tarafu românesc tradițional reinventat: acordeon ca inimă, vioară plângătoare, contrabas pizzicato, țambal strălucitor, clarinet cald, pian vintage. Voce baritonală adâncă, fumată — recită pe muzică, nu cântă pe ea, în stilul cabaretului bucureștean. Nimic siropos. Doar adevăr, ironie boemă, și paharul care nu minte.
Track List
Ascultă câte un fragment de 60 de secunde din fiecare piesă. Apasă „Versuri” ca să citești textul sub copertă.
- Treizeci și cinci de pahare
Stai jos lângă mine... om străin
La masa de la geamul vechi
Eu n-am pe cine să mai aștept...
Și noaptea-i lungă pentru urechiChelnerul mă știe pe nume
Nici n-am cerut... mi-a pus deja
Un pahar plin... pân' la-nceput
Și-un scaun gol, în dreapta meaPentru fiecare seară pierdută...
Mai am o seară de plătit
Pentru fiecare prieten dus...
Mai am un pahar nebăutTreizeci și cinci de pahare...
Diseară am de băut
Treizeci și cinci de povești amare...
Despre toți câți m-au trecutTreizeci și cinci de oameni
Care-au stat la masa mea
Treizeci și cinci de nume...
Pe care lumea nu le mai știaN-am să-ți cer să te-amăgești...
Cu vreo morală sau cu vreun sfârșit
Eu vreau doar cineva să-mi asculte
Cum mi-am pierdut norocul... sâmbure cu sâmburePleacă... dacă mai ai unde să te duci
Rămâi... dacă tot n-ai casă pe lume
Cârciuma asta n-are uși străine
Pentru cei ca tine... pentru cei ca minePentru fiecare vorbă tăcută...
Mai am o vorbă de spus
Pentru fiecare cale închisă...
Mai am un drum nedusTreizeci și cinci de pahare
Diseară am de băut
Treizeci și cinci de povești amare
Despre toți câți m-au trecutTreizeci și cinci de oameni
Care-au stat la masa mea
Treizeci și cinci de nume
Pe care lumea nu le mai știaAșa că ridică paharul...
Și ascultă-mă fără grabă
Eu nu-ți cer decât atât...
Cât stă o lumânare aprinsă - Bună seara, șefule
Bună seara, șefule... am venit
Cum te-am lăsat acum două zile
Aceeași masă, aceeași lampă
Aceleași gânduri în copcile meleNu mai cere meniul, lasă-l
Eu îl știu pe de rost de mult
Dă-mi un șpriț cu vinul de casă...
Și-un castravete murat să-l mănâncTu numeri rar, eu beau încet
Așa ne știm, așa rămânem
Niciun bonus, niciun regret
Doar bonurile pe care le-adunămBună seara, șefule!
Mai pune un pahar ca aseară
Bună seara, șefule!
Eu plătesc... tu numeri rarTu nu mă-ntrebi de ce-am venit
Eu nu te-ntreb de ce mai stai
Suntem amândoi de la-nceput
La aceeași masă, în același raiTu ai îmbătrânit cu mine, șefule
Părul ți-e cât țigara la sfârșit
Mâna care toarnă tremură mai puțin
Decât mâna mea care primeșteEu n-am bani cât ai tu răbdare
Tu n-ai răbdare cât am eu pahare
Dar tot facem socoteli pe seară
Cu un creion roșu pe-o foaie chioarăBună seara, șefule!
Mai pune un pahar ca aseară
Bună seara, șefule!
Eu plătesc... tu numeri rarAșa că pune-mi paharul plin
Și pleacă... am de gândit
Dacă mă caut, sunt aici...
Unde-am fost mereu, până-n sfârșit - Pe geam plouă cu mărunțiș
Pe geam plouă cu mărunțiș...
Bănuți de aramă pe sticlă
Cad încet, cad pe rând
Și nimeni nu îi mai adunăEu mă uit cum se sparg de geam
Cum se topesc pe trotuar
Atâția bani se-aruncă-așa...
Și eu n-am cu ce-mi plăti paharulPloaia asta-i bogată, șefule
Ploaia asta-i avută, vă spun
Ploaia asta plătește pentru toți...
Doar pentru mine n-are loc bunPe geam plouă cu mărunțiș
Și nimeni nu îl strânge
Ploaia nu cere chitanță
Ploaia pe nimeni nu-l judecă...Pe geam plouă cu mărunțiș
Și eu îmi număr bonurile
O să plătesc, o să plătesc...
Mâine, sau săptămâna care vineMai demult eram tânăr și bogat...
Aveam buzunarul plin de hârtii
Și ploaia trecea pe lângă mine
Cum trec hoții pe lângă vitrineAcum sunt sărac și am timp
Să mă uit cum cade arama
Și-ntr-o seară voi ieși desculț
Să strâng bani de pe pavaj... fără rușinePloaia asta-i bogată, șefule
Ploaia asta-i avută, vă spun
Ploaia asta plătește pentru toți...
Doar pentru mine n-are loc bunPe geam plouă cu mărunțiș
Și nimeni nu îl strânge
Ploaia nu cere chitanță
Ploaia pe nimeni nu-l judecă...Pe geam plouă cu mărunțiș
Și eu îmi număr bonurile
O să plătesc, o să plătesc...
Mâine, sau săptămâna care vineAșa că lasă geamul în pace, prietene...
Nu trage perdeaua
Eu vreau să văd cum cade arama...
Pe lumea asta care n-are nevoie - Scaunul de lângă mine
Scaunul de lângă mine
Are paharul plin de mult
Nu l-a băut nimeni de azi-dimineață
Îl țin pentru cine n-a venitL-am rezervat acum vreo treizeci de ierni
Pentru o umbră care-a uitat să mai apară
Au trecut atâtea ierni peste pahar
Că vinul s-a făcut mai bătrân ca minePune două porții, omule, și-atât
Plătesc pentru doi, nu-ți cer de pomană
Nu mă întreba cine n-a mai venit
Pune și durerea tot pe nota meaScaunul de lângă mine...
E mai plin decât eu pe dinăuntru
Acolo stă tot ce-am pierdut
Acolo stă tot ce mai cer de la cerScaunul de lângă mine...
Stă cuminte, nu cere nimic
Îl țin pentru cineva care, poate...
Nici nu mai știe că exist pe pământCâteodată, prin fum, mi se pare c-o văd...
Se-așază tăcută, la locul știut
Bea jumate din vin și-mi zâmbește amar
Iar eu mă prefac că nu știu că-i trecutMai bine-așa, decât singur de tot
Mai bine-un scaun plin de absență
Decât unul gol, care știe prea bine
Că nimeni nu vine, că nimeni nu vineScaunul de lângă mine...
E mai plin decât eu pe dinăuntru
Acolo stă tot ce-am pierdut
Acolo stă tot ce mai cer de la cerAșa că nu te așeza acolo, prietene...
Locul e ocupat de o fantomă veche
Stai în față, sau în dreapta...
Dar nu pe scaunul de lângă mine - Foaia cu prețuri vechi
Foaia cu prețuri stă pe masă...
Galbenă cum e o frunză uscată
Mămăliga, doi lei
Ciorba de burtă, trei și jumătateSticla de țuică, opt cinzeci
Și pe ultima pagină, jos
Tot ce nu se mai face de mult...
Tăiat cu creionul roșu, în diagonalăNimeni nu mai bea pe răboj, șefule
Nimeni nu mai plătește din leafă
Nimeni nu mai are obiceiul...
De prețurile-acelea de pe foaia vecheFoaia cu prețuri vechi...
E o hartă a unei țări care nu mai e
Eu o știu pe de rost
Cum știu drumul acasă în beznăFoaia cu prețuri vechi...
Mi-arată cât valora un om
Când mâncai doi lei de mămăligă
Și-ți rămânea pentru un drumAici am mâncat în prima seară
Cu cineva pe care n-am s-o uit
Tocăniță de oaie, șapte lei
Și-un ulcior cu vin pentru noi doiAcum tocănița costă cât toată cina
Vinul nu mai vine fără chitanță
Și până și apa o pui pe notă...
Dar foaia veche stă acolo, cu speranțăFoaia cu prețuri vechi...
E o hartă a unei țări care nu mai e
Eu o știu pe de rost
Cum știu drumul acasă în beznăAșa că lasă foaia pe masă, șefule...
N-o schimba cu noua-aceea tipărită
Eu vreau să mai pot citi cât costă
O viață, când era ieftină - Crâșmărița
Stă crâșmărița după tejghea...
Cu părul strâns într-un coc albit
Numără bonurile pe-ndelete
Ca pe boabele unei mătănii sfinteAre mâinile aspre, dar le mișcă
Cu o grație care nu se învață
A turna și a primi banii
E mai vechi decât viața toatăNimeni nu-i știe numele de fată
Nimeni nu-i știe povestea-ntreagă
Toți îi zicem doar „doamnă"
Și ne destăinuim... fără rușineCrâșmărița mea, crâșmărița noastră...
Știe tot, dar nu spune nimic
Are-n caiet adresele tuturor
Și nu sună la nimeni... niciodatăCrâșmărița mea, crâșmărița noastră...
Dacă te-ascultă, e curată ca un preot
Dacă te numără, e dreaptă ca o lege
Dacă-ți zâmbește, ești bogat... pentru o searăA văzut bărbați plângând la masa mea
A văzut femei plecând fără să-și ia haina
A văzut copii crescuți între pahare
Și niciodată n-a scris în jurnal nimicCâteodată o-ntreb cum a ajuns aici
Ea-mi pune încă un pahar și tace
Câteodată o-ntreb dacă-i e dor
De cineva... ea își întoarce capulCrâșmărița mea, crâșmărița noastră...
Știe tot, dar nu spune nimic
Are-n caiet adresele tuturor
Și nu sună la nimeni... niciodatăDoamnă, când o să-ți dai duhul...
Lasă-mi mie caietul ăla cu nume
Eu îți promit că-l ard fără să-l deschid...
Așa cum ai jurat și tu, când ai jurat tăcerea - Cojocul de la cuier
Lângă ușă, pe cuier de lemn...
Atârnă un cojoc bătrân
Cu mânecile roase la cot
Și-un nasture plecat pe drumN-a mai fost luat de nu se știe când
Crâșmărița zice de douăzeci de ani
Eu cred că-i mai mult, după praf
Și după mirosul de tutun stătutCine l-a uitat aici, șefule
Cine n-a mai venit să-l ia înapoi
Era beat, era mort, era plecat
Era poate-un om ca noiCojocul de la cuier...
Stă cuminte și nu cere nimic
Are buzunarele goale
Dar ține mai multe taine ca mineCojocul de la cuier...
E o notă de plată nesemnată
A unui om care n-a mai venit
Să-și ia tăcerea înapoi vreodatăCâteodată noaptea-l îmbrac
Doar să văd dacă se potrivește
Și-mi vine pe umăr ca al meu...
Poate-am fost eu, într-o viață pe care-am uitat-oPoate omul s-a dus după pâine
Poate după vin, poate după noroc
Poate-a zis că se-ntoarce îndată
Și l-a prins moartea pe drum, la mijlocCojocul de la cuier...
A văzut nopți cu mai mult vin
A văzut datorii și iubiri
Și-acum atârnă, nu spune nimicMai stă acolo douăzeci de ani
Și-l mai iau eu, dacă mă uit dus
Iar dacă vine omul, într-o seară
Voi plăti eu cojocul lui... fără-ntrebăriCojocul de la cuier...
A văzut zile cu mai mult sânge
A văzut războaie și iubiri
Și-acum atârnă, nu spune nimicAșa că nu-l mișca, șefule, nici tu...
Lasă-l unde l-a lăsat
Cojoacele uitate sunt totuși cojoace...
Și fiecare-așteaptă încă pe cineva - Avocatul fără cauze
La masa din colț stă avocatul...
Cu cravata pătată de vin roșu
Vorbește singur cu sticla de coniac
Ca și cum ar pleda în fața unei jurateCândva avea birou pe Lipscani
Acum are scaunul al treilea de la geam
Cândva apăra hoții de bancnote
Acum se apără pe sine de el însușiAre toate cărțile-n cap...
Dar n-are nicio cauză pe rol
Domnule Avocat, vă rog să-i spuneți
Onoratei sticle... că se acrește vinulAvocatul fără cauze
Pledează toată noaptea
Și le câștigă pe toate
Pe cele cu sine însuși...Avocatul fără cauze
Are mereu dreptate
Doar că judecătorul...
A plecat fără să-l asculteCâteodată-mi spune câte-o sentință
Pe care n-a putut s-o spună la timp
„Vinovat de iubire, achitat de noroc"
„Condamnat la pahar... pentru toată viața"Plătesc eu un pahar pentru el, șefule
Nu mă-ntreba de ce, nu am răspuns
Poate pentru că-n viața noastră toți...
Suntem avocați fără cauze, până la urmăAvocatul fără cauze
Pledează toată noaptea
Și le câștigă pe toate
Pe cele cu sine însuși...Așa că nu-l deranja, prietene...
Lasă-l să pledeze până dimineață
El e cel mai cinstit dintre noi...
Pentru că-și spune adevărul, doar lui - Văduva cu țigara
Vine o femeie în negru, mereu...
La masa cu nouă, lângă fereastră
Cu o țigară lungă, fără filtru
Și cu rochia care nu s-a schimbat de treizeci de aniPe deget poartă încă alianța
Dar inelarul e mai subțire ca atunci
Țigara o ține lângă pahar...
Și fumul se ridică drept ca o lumânareNimeni nu se așază la masa ei
Nimeni nu îndrăznește s-o întrebe
Crâșmărița știe ce să-i pună
Și pleacă fără un cuvânt... cu respectVăduva cu țigara...
Nu vorbește cu nimeni de douăzeci de ani
Doar cu fumul, doar cu paharul
Doar cu cineva care nu mai vineVăduva cu țigara...
A plătit toate notele de plată
Pe care viața-i mai cerea
Și-a rămas doar cu această searăCâteodată o privesc pe furiș
Și-i văd buzele cum se mișcă rar
Vorbește cu el, vorbește cu cineva
Pe care eu nu-l văd, dar îl simtEu n-am avut o iubire ca a ei
Și n-am pierdut pe nimeni așa-ntreg
Mă uit la ea și-aproape că-mi pare rău...
Că n-am știut să iubesc... cum se cadeVăduva cu țigara...
Nu vorbește cu nimeni de douăzeci de ani
Doar cu fumul, doar cu paharul
Doar cu cineva care nu mai vineDoamnă, nu vă cunosc, nu vă voi întreba...
Dar îngăduiți-mi un singur lucru:
Plătesc pentru un pahar, două... seara asta
Pentru cel pe care îl așteptați - Profesorul de dans
Profesorul de dans, la masa șapte...
Stă drept ca o vergea de fier
Cu cravata neagră legată-n papion
Și cu o batistă albă în buzunarA învățat tangoul la Paris, în '52
Are nouăzeci și-și amintește pașii
Câteodată se ridică, închide ochii...
Și dansează cu cineva pe care-l vede doar elNu mai are studio, nu mai are eleve
Nu mai are pe nimeni să-i numere pașii
Dar tangoul nu se uită niciodată
Mai ales tangoul învățat... în francezăProfesorul de dans...
Dansează cu o parteneră invizibilă
O ține de mijloc cu mâna stângă
Și-i numără pașii ca pe-o rugăciuneProfesorul de dans...
A plătit prețul pentru toate dansurile
Care nu s-au mai terminat
Iar acum dansează doar... cu amintireaCâteodată-i pun acordeoniștilor un pol
Să-i cânte „La Cumparsita" încet
Iar el se ridică și ne dă o lecție
Pe care nimeni n-o cere... dar toți o privescDomnul Profesor, eu n-am știut niciodată să dansez
Și acum e prea târziu să mai învăț
Dar mă uit la dumneata și-nțeleg
Că tangoul nu e despre pași... e despre ținutProfesorul de dans...
Dansează cu o parteneră invizibilă
O ține de mijloc cu mâna stângă
Și-i numără pașii ca pe-o rugăciuneDomnule Profesor, nu vă opriți...
Dansul mai are un cuplet
Eu plătesc orchestrei încă o melodie...
Iar dumneata terminați seara cu pași - Băiatul cu vioara
Băiatul cu vioara intră noaptea...
Cu instrumentul într-o pungă de plastic
Are douăzeci de ani, mai puțin
Și o privire care-mi cere ceva ce nu pot să-i dauCântă pentru cinci lei o melodie
Cântă pentru zece, chiar și fals
Dar uneori, când nu-l plătește nimeni...
Cântă pentru sine, pentru mama lui... pentru un drumI-am dat acum o seară douăzeci de lei
Și i-am cerut să cânte ce vrea el
S-a uitat la mine de parcă l-aș fi salvat
Și-a cântat... ceva ce nu se învațăBăiatul cu vioara...
Visează să plece la Viena
Dar mai are de strâns încă mulți bani
Și seara cântă la cârciuma noastrăBăiatul cu vioara...
Are talent cât n-am avut eu vreodată
Și-i plătesc, cât pot, mai mult decât tariful
Pentru visul lui... pe care-l ține-n pungăL-am întrebat: tu chiar pleci, băiete?
A zâmbit și a zis: când o să adun
Eu i-am pus încă cinci lei la pălărie
Și i-am zis: cântă-mi „Ciocârlia" pentru drumToți am avut câte-un drum spre Viena
Toți l-am pus în pungă de plastic
Toți l-am ținut acolo prea mult timp...
Și-am ajuns la cârciumă, nu la VienaBăiatul cu vioara...
Visează să plece la Viena
Dar mai are de strâns încă mulți bani
Și seara cântă la cârciuma noastrăBăiete, ascultă-mă pe mine, un beat...
Pleacă mai devreme, nu mai târziu
Eu am rămas aici și plătesc pahare...
Tu pleacă, plătește-ți biletul... și du-te - Bătrânul cu medaliile
La masa de la perete stă un bătrân...
Cu o cămașă albă, dar îngălbenită
Pe piept are trei medalii prinse
Care zăngăie când se mișcă-ncetAre mâinile galbene, cu vine groase
Și paharul pe care-l ține tremură puțin
Înainte de fiecare-nghițitură spune...
Noroc... și se uită spre tavanNu mai știe nimeni ce a făcut
Nu mai știe nimeni cu cine s-a luptat
Războaiele lui sunt prea vechi pentru istorie...
Și prea recente pentru iertatBătrânul cu medaliile...
Spune „noroc" la fiecare pahar
Pentru cei care au murit cu el alături
Pentru cei pe care-i mai vede în visBătrânul cu medaliile...
A primit medaliile pentru ce-a pierdut
Nu pentru ce-a câștigat, niciodată
Și-acum și le poartă... ca pe-o sentințăCâteodată mă privește lung, fără cuvinte
Și-mi face un semn cu paharul ridicat
Eu îi răspund tot cu paharul...
Și amândoi tăcem, ce nu putem spunePlătesc eu un pahar pentru el, șefule
Nu mă-ntreba pentru ce, e prea greu
Pentru toți cei care n-au mai venit acasă
Pentru toți cei pe care îi poartă pe pieptBătrânul cu medaliile...
Spune „noroc" la fiecare pahar
Pentru cei care au murit cu el alături
Pentru cei pe care-i mai vede în visDomnule, eu nu vă cunosc povestea...
Și nici n-o să v-o cer
Dar ridic paharul cu dumneavoastră deseară...
Pentru cei care n-au mai dus paharul la gură - Doamna care plătește pentru toți
În fiecare joi, la zece seara...
Intră o doamnă într-un palton de lână
Se așază la masa rotundă, în mijloc
Și cere un coniac, fără apăNu vorbește cu nimeni, nu privește în jur
Bea coniacul în trei înghițituri lente
Apoi ia o hârtie de o sută...
Și o lasă pe masă, fără chitanțăCu suta aceea plătește pentru toți
Toți cei care-au băut în noaptea aceea
Crâșmărița știe, nu spune nimic
Și ne-o trecem din pahar în pahar... ca un secretDoamna care plătește pentru toți...
Vine joi, pleacă tot atunci
Nu cere nimic, nu mulțumește nimănui
Și ne lasă pe noi cu paharele plineDoamna care plătește pentru toți...
Are o socoteală cu cineva
Pe care numai ea o știe
Și o achită... cu noi de fațăEu am întrebat odată crâșmărița
Ea a tăcut și a-ntors capul
Eu am întrebat și-un chelner mai bătrân
A zis: domnule, sunt lucruri care nu se zicPoate-a iubit pe cineva care venea aici
Poate-i datorează ceva la lumea-ntreagă
Poate doar îi place să dea ce nu i-a dat nimeni...
Eu nu mai întreb. Eu beau și mulțumesc... în gândDoamna care plătește pentru toți...
Vine joi, pleacă tot atunci
Nu cere nimic, nu mulțumește nimănui
Și ne lasă pe noi cu paharele plineDoamnă, dacă mă auzi cumva...
Eu am pus un pahar gol pe masa mea
În fiecare joi de douăzeci de ani...
Pentru cel pentru care plătiți - Hoțul de portofele
La masa de la ușă stă un domn frumos...
Cu un ghiul de aur fals, dar bine pus
Are unghii curate și ochi de pisică
Și mâinile cele mai delicate din cartierLui îi spunem „Inginerul", deși n-a fost
Vine seara cu portofelul plin de bancnote
Pe care nu și le-a câștigat la slujbă...
Și pe care le cheltuie cu generozitate, aiciToți știm cu ce se ocupă, șefule
Toți știm de unde vin bancnotele lui
Dar el ne plătește pahare la fiecare seară
Și nu fură niciodată... din cârciuma noastrăHoțul de portofele...
Are un cod de onoare boem
Nu fură de la prieteni, nu fură de la săraci
Fură doar de la cei care-au uitat să trăiascăHoțul de portofele...
E mai cinstit decât mulți onorați
Care-au furat în văzul lumii
Și nu li s-a spus niciodată „hoți"Inginere, eu te-am întrebat odată
De ce furi, când ai mâini așa de bune
Tu mi-ai zâmbit și-ai zis: „domnule...
Eu redistribui... ce nu se mișcă"M-am gândit mult la vorba ta de atunci
Și am ajuns la o concluzie ciudată
Că poate ești tu mai puțin hoț decât bancherul...
Care mi-a luat dobândă la ceea ce nu am avutHoțul de portofele...
Are un cod de onoare boem
Nu fură de la prieteni, nu fură de la săraci
Fură doar de la cei care-au uitat să trăiascăInginere, dacă mă auzi într-o seară...
Verifică-mi tu portofelul, dacă mai ai timp
Eu n-am nimic în el, dar uită-te...
Poate găsești ceva ce mie mi-a scăpat - Prima dragoste, vara aceea
Aveam optsprezece ani și nu știam nimic...
Ea avea șaisprezece și știa totul
Era vara când porumbul îmi venea la umăr
Și balul popular ținea trei zileAvea o rochie albă cu floricele albastre
Și-un ac de păr de la bunica ei
Mâinile-i miroseau a busuioc...
Și buzele a pere coapteAm dansat cu ea o singură seară
Apoi mama ei a chemat-o acasă
Eu am stat pe gardul de scânduri
Până când lumina din casa ei... s-a stinsPrima dragoste, vara aceea...
Am plătit-o cu toți anii care-au venit
N-a fost mare, n-a durat cât o pâine
Dar a făcut din mine cine sunt acumPrima dragoste, vara aceea...
Nu o mai cunosc, nu mă mai cunoaște
Dar când plouă vara la sat, undeva...
Eu o văd cum dansează cu cineva străinAm întrebat după ea, după mulți ani
Mi-au spus că s-a măritat la oraș
Are doi copii și o casă cu grădină
Și nu-și mai aduce aminte... cred euEu o țin minte cu acul de păr
Cu floricelele albastre, cu busuiocul
Și asta e tot ce-mi mai trebuie de fapt...
O singură seară de la care n-am mai plecatPrima dragoste, vara aceea...
Am plătit-o cu toți anii care-au venit
N-a fost mare, n-a durat cât o pâine
Dar a făcut din mine cine sunt acumAșa că nu te mira, prietene, dacă plâng...
La a treia oară când îmi cânți „Marie"
Eu am dansat o seară-ntreagă pe melodia asta...
Cu cineva care nici nu mai există - Anul când n-am avut nimic
A fost un an când n-am avut nimic...
Nici slujbă, nici femeie, nici nădejde
Mâncam de trei ori pe săptămână
Și mă spălam cu apă rece, în cădereCizmele aveau talpa de carton
Iar pardesiul împrumutat de la frate-meu
Locuiam la o doamnă bătrână, pe Sărindar...
Și-i plăteam chiria cu ce găseam de făcutN-am cerut nimănui niciun ban
N-am dat din mână-ntinsă spre alți oameni
Am răbdat și-am stat și am tăcut
Și-am învățat ce nu mai uit, nici acumAnul când n-am avut nimic...
M-a învățat ce e demnitatea
N-am plătit cu bani, am plătit cu zile
Și-am rămas cu mine nedezbinatAnul când n-am avut nimic...
Am avut totuși ceva, am avut tăcerea
Și un singur prieten care mai venea
Cu o pâine, fără să-mi spună niciun cuvântCâteodată mâncam doar mămăligă seacă
Și dimineața o ridicam din rugină de tigaie
Dar n-am cerut, n-am scris la nimeni...
Și n-am pus mâna pe portofelul nimănuiAcum am bani de pahare, dar nu cât trebuie
Acum am haine, dar nu pe măsura mea
Și totuși cred că anul ăla a fost bogăția mea...
Pentru că-am știut atunci... cine sunt fără nimicAnul când n-am avut nimic...
M-a învățat ce e demnitatea
N-am plătit cu bani, am plătit cu zile
Și-am rămas cu mine nedezbinatAșa că eu plătesc pahar al doilea, șefule...
Pentru cel care, undeva, n-are nici unul
Și-i spun din depărtare, ca un frate...
Nu cere, frate. Și nu o să te frângă - Telegrama de la mama
Era octombrie, douăzeci și trei...
Stăteam în redacție și fumam o țigară
Băiatul de la poștă a intrat fără să bată
Și a pus pe biroul meu... un plic galbenNu am deschis-o cinci minute, am știut...
Telegramele galbene nu spun lucruri bune
Am sunat-o pe sora mea, n-a răspuns...
Am deschis-o, în sfârșit, cu mâna care tremuraDouă rânduri scrise cu litere mari
„Mama a murit azi dimineață — vino"
Nimic mai mult, nicio explicație...
Atât. Două rânduri. Și-o ștampilă rotundăTelegrama de la mama...
A fost cea mai scumpă notă de plată
Am plătit-o cu toți anii care-au venit
Cu toate paharele de la cârciuma noastrăTelegrama de la mama...
Eu nu mai pot s-o citesc, am ars-o de mult
Dar literele alea galbene-ntipărite
Mă mai trezesc... la trei dimineațaAm luat trenul de noapte spre Bârlad
Era frig, vagonul era aproape gol
Mă uitam pe geam... și nu vedeam nimic
Doar literele alea... două rânduri... galbenAm ajuns acasă, mama era pe masa
Cu lumânarea aprinsă la cap
Eu n-am putut să intru-n cameră întâi...
Am stat în prag... vreo jumate de orăTelegrama de la mama...
A fost cea mai scumpă notă de plată
Am plătit-o cu toți anii care-au venit
Cu toate paharele de la cârciuma noastrăMamă, eu n-am știut atunci ce înseamnă...
Acum știu, mamă, acum știu prea bine
Plătesc în fiecare seară câte un pahar pentru tine...
Și unul gol, lângă mine, pentru cum erai - Casa în care n-am mai locuit
Casa în care n-am mai locuit...
Mai e acolo, în capătul Cărămizii
Cu poarta de fier și cu nucul cel mare
Și cu pragul tocit de pașii copilăriei meleN-am mai intrat în ea de douăzeci de ani
A fost vândută, e a unei familii noi
Dar cheia mea o port încă, în lănțișor...
Ca pe-un talisman care nu mai descuie nimicCâteodată trec pe acolo, la sat
Mă uit prin gard, dar nu mă apropii
Pomii sunt mai înalți, geamurile-s schimbate
Dar mirosul de tei... a rămas neschimbatTreizeci și cinci de uși am închis...
Treizeci și cinci de chei am păstrat
Treizeci și cinci de case în care nu mai pot intra
Și totuși le port pe toate-n buzunar...Treizeci și cinci de pahare diseară am de băut
Pentru toate ușile pe care nu le mai descui
Treizeci și cinci de povești amare
Despre toți pereții care nu mă mai recunoscAcolo am învățat să citesc, lângă sobă
Acolo am pierdut prima copilărie
Acolo am dansat cu mama la radio...
Acolo am plâns prima dată, neauzitCasa nu mai e a mea, dar eu sunt al ei
Asta-i o socoteală pe care n-o pot închide
Plătesc în fiecare seară câte-o cheie inutilă...
Și cumpăr câte un pahar... pentru o ușă închisăTreizeci și cinci de uși am închis...
Treizeci și cinci de chei am păstrat
Treizeci și cinci de case în care nu mai pot intra
Și totuși le port pe toate-n buzunar...Mamă, dacă mai ești undeva și mă auzi...
Eu am încă cheia, n-am pierdut-o
Dar nu mai pot să mă întorc, mamă, nu mai pot...
Cărămida nu mai e a mea, dar... eu mai sunt al ei - Femeia pentru care am vândut ceasul
Aveam un ceas de aur de la tata...
Cu lanț, cu capac gravat, cu inițiale
Stătea în buzunarul vestei, cu demnitate
Și-mi măsura zilele așa cum trebuieA venit ea într-un februarie urât
Cu un palton subțire, cu o problemă
Ar fi trebuit să-i zic: nu pot, nu am...
Dar i-am zis: stai, găsesc eu undevaAm dus ceasul la anticarul de pe Câmpineanu
M-am uitat la el cum îl cântărește
Mi-a dat trei mii de lei, pe loc
Și-am ieșit fără ceas... și fără timpFemeia pentru care am vândut ceasul...
Nu mi-a mai răspuns la telefon de atunci
Trei mii de lei i-am pus în mână
Și-am rămas eu cu o vestă fără greutateFemeia pentru care am vândut ceasul...
Nici nu-mi mai amintesc cum o chema
Dar ceasul tatălui meu... îl țin minte exact
Cum bătea, cum mirosea, cum cântărea timpulMă duc câteodată pe Câmpineanu, în trecere
Mă uit în vitrina anticarului bătrân
Și-l văd acolo, pe-al meu, lângă alte ceasuri...
Care-au fost și ele... cu siguranță vândute pentru femeiTata nu m-a întrebat niciodată de ceas
Tata, când am venit, l-am mințit
Am zis că-l port mai rar, că nu vreau să-l zgâri...
A murit fără să-l mai vadă... la pieptul meuFemeia pentru care am vândut ceasul...
Nu mi-a mai răspuns la telefon de atunci
Trei mii de lei i-am pus în mână
Și-am rămas eu cu o vestă fără greutateAșa că dacă vezi într-o vitrină un ceas frumos...
Nu-l cumpăra de la anticari, prietene
Întreabă-l de unde vine, ce om l-a pierdut...
Și pentru ce femeie... a fost vândut - Cinci ani la Paris
Cinci ani am stat la Paris, la mansarda din șase...
Pe Rue Saint-Jacques, cu vedere spre acoperiș
Aveam un cuptor pe gaz și două scaune
Și-un radio vechi ce hârâia la un singur postBeam vinul roșu de la Monoprix, cel mai ieftin
Mâncam baghetă cu brânză și salam
Și seara mergeam la Boulevard Saint-Michel...
Ca să mă uit la oameni, fără să-i invidiezAveam prieteni străini, fără țară comună
Un grec, un argentinian, o poloneză
Stăteam în cafenele până la cinci dimineața
Și depănam tot ce lăsasem mort acasăCinci ani la Paris, cinci ani de neuitat...
Am fost altcineva decât sunt aici
Stâlceam franceza, dar eram liber, băiete!
Și-am scris niște poeme... pe care le-am pierdutCinci ani la Paris, cinci ani plătiți cu vârf și îndesat...
Cu toți anii care n-au mai venit la rândul lor
Cu toate iubirile pe care le-am ratat acasă
Cu toți prietenii care nu mai erau, când m-am întorsPe Pont des Arts am aruncat în râu o cheie
De la o poartă ce s-a închis de mult
Mi-am pierdut pașaportul de două ori în Marais...
Și o iubită franceză, într-o singură searăM-am întors la București cu trei valize
Cu bani cât pentru o lună și o memorie
Și de atunci, când beau cu gândul la Saint-Michel...
Eu beau de fapt într-o cafenea care nu mai existăCinci ani la Paris, cinci ani de neuitat...
Am fost altcineva decât sunt aici
Stâlceam franceza, dar eram liber, băiete!
Și-am scris niște poeme... pe care le-am pierdutAșa că dacă-mi cânți „La Vie en Rose" diseară...
Eu n-o să zâmbesc, n-o să cânt cu tine
Eu o să mă uit pe geam, spre acoperișuri...
Care nu-s aici, dar tot le văd prin fum - Întoarcerea acasă
M-am întors într-o sâmbătă seara la București...
Cu trei valize și-un trabuc în buzunar
Gara era goală, doar un taximetrist...
Și-un câine care mă privea fără interesAm pus valizele la magazia gării
Am luat tramvaiul șapte spre centru
Mă uitam pe geam la orașul schimbat...
Și nimic nu-mi mai spunea: bine-ai venitCasa în care crescusem o vânduse fratele
Prietenii fie plecaseră, fie nu mai erau
Iubirea de la care plecasem era măritată
Doar cârciuma asta... era tot la locul eiÎntoarcerea acasă, sâmbătă seara...
Am venit direct aici, cu valizele lângă mine
Crâșmărița nu m-a-ntrebat unde-am fost
Mi-a pus un pahar... și-a-ntors capul, cu tactÎntoarcerea acasă, sâmbătă seara...
Am plătit-o cu cinci ani și cu toți prietenii
Cu toate ușile care nu mai erau ale mele
Și-am rămas... la cârciuma noastră, până aziAm stat aici până la trei dimineața
Singurul lucru care nu se schimbase
Erau scaunele de lemn, lampa veche...
Și mirosul de tutun stătut, ca-acumAtunci am înțeles că „acasă" nu e
Casa, orașul, oamenii, sau țara
„Acasă" e locul în care te primesc...
Fără să te-ntrebe nimic. Fără să-ți facă procesÎntoarcerea acasă, sâmbătă seara...
Am venit direct aici, cu valizele lângă mine
Crâșmărița nu m-a-ntrebat unde-am fost
Mi-a pus un pahar... și-a-ntors capul, cu tactAșa că, șefule, când mă vezi seara intrând...
Nu mă-ntreba nici tu, după atâtea seri
Eu am venit. Asta-i tot. Și am venit acasă...
La singura casă care încă mă mai știe - Despre noroc, vorbe goale
Toți vorbesc despre noroc, șefule...
De parcă-ar fi un domn care vine la ușă
Norocul nu există, vă spun eu cinstit...
E doar un pahar mai plin, sau un pahar mai golNorocul lui ăluia de-a câștigat la loto
Nu e mai mare decât norocul meu de astă-seară
Că am de băut și am cu cine bea...
Și-am o lampă deasupra capului, ca un sfântCei care nu-l au, îl invocă în șoaptă
Cei care-l au, nu știu că-l au, săracii
Iar cei care-l caută cu lumânarea...
Îl găsesc întotdeauna unde nu trebuieDespre noroc, vorbe goale, prietene...
Norocul e doar un nume frumos
Pentru ce nu poți explica altfel
Și ce nu vrei să spui că s-a întâmplat din greșealăDespre noroc, vorbe goale, vă spun eu...
Eu n-am avut, dar n-am dus lipsă
Eu am avut, dar n-am știut că-l am
Așa că lăsați paharul... și beți, dacă mai putețiEu am crezut o viață că-s ghinionist
Că alții au mai mult, că viața-i strâmbă
Apoi am înțeles, cam pe la patruzeci...
Că norocul e doar... ce nu-ți pasă să nu aiCrâșmărița n-are noroc, dar are masa ei
Avocatul n-are noroc, dar are pledoaria
Eu n-am noroc, dar am scaunul ăsta...
Și asta-i tot ce-mi trebuie ca să mă simt bogatDespre noroc, vorbe goale, prietene...
Norocul e doar un nume frumos
Pentru ce nu poți explica altfel
Și ce nu vrei să spui că s-a întâmplat din greșealăAșa că-ți zic ție, fiul meu, dacă mă-asculți...
Nu juca niciodată pe noroc, joacă pe pahare
Paharele se umplu și se golesc...
Norocul nu se umple niciodată, fiindcă... nu există - Banii nu se țin de mine
Banii nu se țin de mine, șefule...
N-au învățat niciodată să stea
Vin la mine ca pe la-o gară de tranzit
Și pleacă mai repede decât au venitBuzunarul drept îl am găurit de-o viață
Buzunarul stâng e curat, dar gol
N-am pus mâna pe-un milion adevărat...
Și nu mai sper să-l țin nici dacă-mi picăCâteodată mai am, câteodată mai n-am
Dar întotdeauna mai puțin decât trebuie
Pentru cât vreau eu să beau, să trăiesc, să dau...
Și mereu cât trebuie pentru paharul ăstaBanii nu se țin de mine...
Și poate-i mai bine, ce să-ți spun
Banii cer multe, dau mai puține
Banii sunt prieteni proști, când îi ai mulțiBanii nu se țin de mine...
Eu nu mă țin nici de mine, ce să mai
Suntem doi vagabonzi în trecere
Eu și banii ăștia care nu mai vinCunosc oameni care au strâns toată viața
Și care n-au băut, n-au iubit, n-au plâns
Au murit cu casa plină și cu sufletul gol...
N-am vrut niciodată să fiu printre eiEu nu condamn pe nimeni, fiecare cu felul lui
Eu doar spun că am ales paharul, nu seiful
Că am ales prietenul, nu portofelul...
Și-acum, când sunt sărac, n-am pe cine să dau vinaBanii nu se țin de mine...
Și poate-i mai bine, ce să-ți spun
Banii cer multe, dau mai puține
Banii sunt prieteni proști, când îi ai mulțiAșa că dacă-ai bani, prietene, dă-i acum...
Pe pahare, pe iubire, pe drumuri, pe nimic
N-aștepta să-i strângi, n-aștepta să-i ai mai mulți...
Banii nu se țin de noi. Și poate-i bine - Femeile mă lasă, nu eu
Femeile mă lasă, nu eu, șefule...
Așa a fost, așa o să fie
Și e bine așa, deși nu pare
Femeile inteligente pleacă la timpEu n-am avut niciodată curajul să închid o ușă
N-am avut nici cuvintele, nici motivele
Eu rămâneam, ele plecau...
Cu valiza pregătită din ajunErau frumoase, erau și deștepte
Au văzut înaintea mea ce eu nu vedeam
Că eu nu mă schimb, că eu rămân la pahar
Și că viața nu se construiește... pe-o masă de cârciumăFemeile mă lasă, nu eu, vă spun...
Și-i mulțumesc fiecăreia, în gând, când o pierd
Pentru că ele știu mai bine ca mine
Cât e omul în stare să iubeascăFemeile mă lasă, nu eu, prieteni...
N-am pierdut o femeie pe care n-o meritam
Și n-am ținut o femeie pe care o meritam
Așa că tot ce-mi rămâne e să beau... pentru eleMariana a plecat fără să-mi spună
Ileana mi-a lăsat un bilet pe masă
Sofia s-a întors în ziua când venea trenul...
Iar Maria n-a venit niciodată să se mute la mineEu le-am iubit pe toate cum am putut
N-au fost destul, n-am fost destul, n-au fost ele
Am fost eu, în fond. Eu n-am știut cum se face...
Și ele au știut să nu-mi mai dea șansa de-a învățaFemeile mă lasă, nu eu, vă spun...
Și-i mulțumesc fiecăreia, în gând, când o pierd
Pentru că ele știu mai bine ca mine
Cât e omul în stare să iubeascăAșa că, voi care încă plecați la timp...
Vă mulțumesc, plecați fără remușcare
Eu rămân la masa asta, e și bine așa...
Aveți dreptate. Tot ce ați făcut a fost just - Cărțile pe care nu le-am scris
Am acasă, în sertarul cel de jos...
Trei caiete cu coperțile mucegăite
În primul am scris: „Capitolul I"
Și-atât. Au trecut treizeci și cinci de aniÎn al doilea am scris doar: „Pentru ea"
Pe a cui am uitat, dar nu mai contează
Al treilea-i complet alb, n-am pus nimic
Doar data, sus pe colț: „șapte mai, atât"Aveam atunci douăzeci și opt de ani
Aveam idei, aveam fraze, aveam început
Aveam un editor care îmi spusese: scrie
N-am scris. Și el a murit, fără cartea meaCărțile pe care nu le-am scris...
Sunt cele mai frumoase din toate
Pentru că-n mintea mea sunt perfecte
Și nu vor fi citite de nimeni... niciodatăCărțile pe care nu le-am scris...
Sunt o datorie pe care n-o voi plăti
Pentru că nu mi-am scris-o nici mie
Pe foaia goală... din primul caietM-am dus odată acasă, am deschis caietul
Și am încercat să-mi amintesc ce vroiam să scriu
M-am uitat două ore la pagina albă...
Și-am scris până la urmă, jos: „prea târziu"Nu mă plâng, șefule. N-am dat vina pe nimeni
N-am avut destulă disciplină. Atât.
Și am preferat să beau cu prietenii decât să scriu...
Și acum scriu doar bonurile, în fiecare searăCărțile pe care nu le-am scris...
Sunt cele mai frumoase din toate
Pentru că-n mintea mea sunt perfecte
Și nu vor fi citite de nimeni... niciodatăAșa că dacă cineva are caiete goale, prietene...
Nu mai aștepta. Scrie. Chiar și prost.
O carte proastă-i mai bună decât una nescrisă...
Eu am trei caiete goale. Și nu mai pot să le umplu - Copilul pe care nu l-am avut
Copilul pe care nu l-am avut...
Are acum aproape patruzeci de ani
Eu îi spun „Mihai", deși n-am hotărât asta cu nimeni
Are ochii mamei lui, deși n-a fost mama lui niciunaMihai n-a stat niciodată la masa mea
Nu mi-a luat din mână paharul, niciodată
Nu m-a-ntrebat: tată, de ce bei atât...
Nu m-a sunat în ziua de Crăciun, nici în ajunCâteodată îl văd pe stradă, în alți oameni
Un băiat înalt cu părul ca al meu de tânăr
Sau un domn matur cu privirea calmă...
Care ar fi putut să fie Mihai... dacă ar fi fostCopilul pe care nu l-am avut...
E cea mai grea notă de plată
Nu am cui să-i las nimic din ce sunt
Și nimic din ce sunt nu va merge mai departeCopilul pe care nu l-am avut...
Îl chem cu un nume pe care nu i l-am dat
Și plătesc în fiecare seară un pahar...
Pentru cel care nu va fi niciodată seteAș fi vrut să-l învăț să tragă cu praștia
Aș fi vrut să-l duc la mare, la Mamaia
Aș fi vrut să-l văd cum se-ndrăgostește prima dată...
Și să-i spun: nu-ți face griji. O să treacăAcum e prea târziu, n-are de unde să vină
Femeile care ar fi putut să fie mama lui
Au plecat fără să-mi lase posibilitatea...
Și-acum vorbesc cu el, cu Mihai... la masa astaCopilul pe care nu l-am avut...
E cea mai grea notă de plată
Nu am cui să-i las nimic din ce sunt
Și nimic din ce sunt nu va merge mai departeMihai, dacă mă auzi cumva, undeva...
Te iert, te iert că nu ai venit
Eu nu am știut cum să te aduc...
Iartă-mă tu pe mine. Și... noroc, fiule - Prietenii care s-au stins
Prietenii care s-au stins, frații mei...
Aveau locurile lor, la masa noastră
Costică stătea aici, în stânga mea
Ion vis-a-vis, Andrei la capătul meseiCostică s-a stins la patruzeci și patru de ani
Andrei la cincizeci și opt, după accident
Ion mai recent, anul trecut, în august...
Iar Vasile, în noiembrie, fără să mă fi anunțatEu plătesc, în fiecare seară, șefule
Câte un pahar pentru fiecare scaun gol
Le pun pe masă, lângă paharul meu...
Și beau cu ei. Beau pentru ei. Beau ca eiPrietenii care s-au stins...
Sunt mai mulți la masa mea decât viii
Eu îi văd pe scaunele lor, în lumină slabă
Și ridic paharul când îmi face semn vreunulPrietenii care s-au stins...
Și-au plătit notele lor de plată
Au lăsat scaunele goale pentru noi
Care încă mai avem de băut... până la capătCostică, frate, mai ții minte cum cântam?
Andrei, mai ții minte fata aia din Sinaia?
Ion, băiete, te-am așteptat și lunea trecută...
N-ai mai venit. Nici n-aveai cum, scumpuleEu rămân, pentru câtă vreme rămân
Și beau pentru voi, voi beți pentru mine
Și-ntr-o seară, când scaunul meu va fi gol...
Cineva va plăti un pahar pentru mine. SperPrietenii care s-au stins...
Sunt mai mulți la masa mea decât viii
Eu îi văd pe scaunele lor, în lumină slabă
Și ridic paharul când îmi face semn vreunulPrieteni, dacă mă auziți de unde sunteți...
Mai am puțin și vin, nu plecați departe
Țineți-mi un pahar, ca eu vouă, în seara asta...
Și pregătiți-vă scaunele. Vin curând. Și beau cu voi - Cusurgiul fără cusur
M-am uitat în oglinda din baia cârciumii...
La un domn cu părul pe la jumătate alb
Cu nasul lung, cu ochii puțin obosiți
Și am întrebat-o pe oglindă: tu, cine ești?Mi-a răspuns: tu ești cusurgiul fără cusur
Tu ești cel care le știe pe toate
Și care nu le poate face pe niciuna...
Tu ești omul care critică, dar nu construieșteTu vezi ce nu merge la toți ceilalți
Tu vezi ce nu trebuia să facă fiecare
Dar la tine, la tine n-ai văzut niciodată...
Că exact aceleași cusururi ți le porți cu mândrieTreizeci și cinci de cusururi...
Mai am de mărturisit, ca un preot
Treizeci și cinci de slăbiciuni...
Pe care le-am crezut virtuți, prea mult timpTreizeci și cinci de pahare diseară am de băut
Pentru fiecare cusur, câte unul amar
Treizeci și cinci de povești despre mine...
Pe care eu însumi nu vreau să le mai audCusurul cel mai mare e că-mi place de mine
Așa cum sunt, cu defecte cu tot
Cusurul al doilea e că nu-mi pare rău cu adevărat
De niciunul dintre cele care mi-au făcut răuAșa că mă uit din nou în oglindă, cu pahar...
Și ridic paharul către mine, ca pentru un străin
Bună seara, cusurgiule fără cusur...
Mai stai puțin cu tine. Mai bea încă unulTreizeci și cinci de cusururi...
Mai am de mărturisit, ca un preot
Treizeci și cinci de slăbiciuni...
Pe care le-am crezut virtuți, prea mult timpAșa că, oglindă, lasă-mă în pace...
Eu mă cunosc destul, fără să-mi vorbești
Sunt cusurgiul fără cusur. Așa-mi place...
Și plătesc pentru asta. Cu paharul ăsta. Și cu următorul - Lampa începe să pâlpâie
Lampa de deasupra mea începe să pâlpâie...
Vine dimineața, e timpul să plec
Dar mai stau, mai stau, ca un copil obosit
Care nu vrea să se ridice de pe scaunBecul e vechi, are vreo treizeci de ani
Ne-am cunoscut de când am venit aici
A pâlpâit așa și-acum cinci ani, și acum zece...
Dar de data asta cred că-i ultimaCârciuma se golește, ușa s-a-nchis pe la unsprezece
Mai sunt eu, două scaune în colț, și-un domn beat
Crâșmărița numără bonurile pentru ultima oară
Și se uită la ceas, dar nu-mi spune nimicLampa începe să pâlpâie...
Chiar și luminile știu să spună „gata"
Chiar și ele obosesc, după atâta veghe
Și-mi dau de înțeles: e ora să-ți strângi paharulLampa începe să pâlpâie...
Eu mai pot să rămân doar atât cât rezistă
Cât rezistă firul, cât rezistă becul
Cât rezistă noaptea... până la ziuăCâteodată lumina-i un prieten care te cere afară
Câteodată lumina-i o sentință care-ți spune: pleacă
Iar câteodată lumina-i doar... lumina, care se duce
Și care nu mai are ce să-ți spună, fiindcă a spus totMai trag o țigară, mai sorb din pahar
Și mă uit la lampă cum își dă duhul, încet
Mâine vine omul de la curent, o repară...
Dar diseară e singură. Și eu cu eaLampa începe să pâlpâie...
Chiar și luminile știu să spună „gata"
Chiar și ele obosesc, după atâta veghe
Și-mi dau de înțeles: e ora să-ți strângi paharulAșa că lampă, mai ține, mai ține puțin...
Cinci minute, doar cinci, până-mi termin paharul
Apoi stinge-te, dacă tot trebuie să te stingi...
Eu o să plec după tine. Câteva minute mai târziu - Chelnerul a adormit pe scaun
Chelnerul a adormit pe scaun...
Cu capul pe brațe, ca un copil obosit
Șorțul îi atârnă pe genunchi, mototolit
Și șapca i-a căzut pe podea, lângă piciorNu-l trezesc. A muncit toată noaptea, săracul
A turnat și a numărat și a tăcut și a zâmbit
A primit injurii și complimente și bani...
Și-acum doarme, în sfârșit, cu mâna pe tejgheaMă ridic încet, fără să fac zgomot
Mai am două înghițituri în pahar, mă mai amân
Nu vreau să-l deranjez, e prea aproape de ziuă...
Pentru un chelner care a stat opt ore în picioareChelnerul a adormit pe scaun...
Și eu nu mai cer pahare noi
Nu mai am de cine să mai cer
Și nici nu mai vreau, e bine așaChelnerul a adormit pe scaun...
Eu mă uit la el ca la-un frate
Și-i pun banii pe tejghea, sub o scrumieră
Plus un bacșiș frumos. Pentru că merităM-a servit douăzeci de ani, omul ăsta
N-a greșit niciodată, n-a făcut tărăboi
A știut cu cine să vorbească și cu cine nu...
Și-acum, oboseala l-a cucerit, în sfârșitMâine îl voi întreba, când îl voi vedea iar
Cum a dormit, dacă i-a fost frig, dacă a visat
Iar el va zice: nu-mi mai amintesc nimic, domnule...
Și va avea dreptate. Cele mai bune somnuri sunt așaChelnerul a adormit pe scaun...
Și eu nu mai cer pahare noi
Nu mai am de cine să mai cer
Și nici nu mai vreau, e bine așaDormi, prietene, dormi... ai meritat
Eu plec acum, cât mai am puteri să mă ridic
Lasă lumina aprinsă, e bine să fie...
Cineva care vine peste-o oră să tragă obloanele - Ultimii doi clienți
Cinci dimineața, doar noi doi, în cârciumă...
Eu, la masa mea de lângă geam, ca-ntotdeauna
Și un domn la masa cealaltă, lângă cuier
Pe care nu l-am văzut niciodată, în viața meaNu ne-am salutat, nu ne-am vorbit
Doar ne-am uitat o dată, prin lumina slabă
Și ne-am dat seama, fără cuvinte...
Că suntem la fel. Că am ajuns la felEl are paharul pe jumătate, ca al meu
El are palton, eu am palton, amândoi gri
El are părul cărunt, eu cărunt
Și amândoi avem aceeași oră a vieții... pe fațăUltimii doi clienți, în zorii zilei...
Suntem o frăție fără semne și parolă
Nu ne-ntrebăm de ce am rămas
Pentru că răspunsul e deja-n privireUltimii doi clienți, ne-am dat seama amândoi...
Că ce nu am acasă-l avem aici
Că asta e singura comuniune care ne-a rămas
Cu un străin pe care nu-l voi mai vedeaLa un moment dat ridică paharul fără să mă privească
Eu îl ridic pe-al meu, fără să-l privesc nici eu
Și beau în același timp, ca doi oameni învățați...
Să-și dea de înțeles unul la altul, fără cuvinteNu-l știu, n-o să-l știu, n-am nevoie să-l știu
El nu mă știe, n-o să mă știe, n-are nevoie nici el
E destul cât suntem. Ultimii doi clienți...
Doi oameni care nu mai au nimic de-mpărțit. Și nu împartUltimii doi clienți, în zorii zilei...
Suntem o frăție fără semne și parolă
Nu ne-ntrebăm de ce am rămas
Pentru că răspunsul e deja-n privireAșa că, frate necunoscut, dacă mai dormi pe scaun...
Eu plec primul, încet, ca să nu te trezesc
Plătesc și pentru tine paharul, ca pentru mine...
La revedere. Și... noroc. Frate necunoscut - Plătesc tot, plătesc nimic
A venit scadența, șefule... dă-mi sentința!
Crâșmărița mi-a trântit răbojul pe masă
Cu suma totală, cu rândurile-aliniate
Treizeci și cinci de pahare, treizeci și cinci de noteMă uit la ele, mâzgălite cu un creion chimic
Nota cea mare: patru sticle de pelin, cam acru
Nota cea mică: un rom mic și-o speranță...
Și bacșișul băiatului cu vioara, să aibă de-o ciorbăScot din portofel ce am, pun pe masă
Trei sute, două sute, mărunțișul rest
Crâșmărița numără-ncet, fără emoție...
Și-mi spune: e-n regulă, domnule. E plătit. Bună dimineațaPlătesc tot, plătesc nimic...
Achit sifonul, achit și fumul de țigară
Dar nota aia „de sus", nota aia grasă...
Pe aia n-o plătesc. Să vină s-o ia cu jandarmii!Plătesc tot, plătesc nimic...
Cârciumarului îi dau hârtii de-o sută, mototolite
Dar restul de viață, restul ăla amar...
Pe ăla îl las „pe caiet". Ne vedem la JudecatăFemeile care mi-au băut tinerețea n-au lăsat chitanță
Prietenii care s-au stins, copilul nehotărât
Cărțile nescrise, casa care nu mai e a mea...
Toate astea n-au preț scris. Și totuși le datorezCum se plătește, domn'le, o telegramă galbenă?
Sau un ceas de aur vândut pe-un deget de vodcă?
Cum se plătesc amintirile alea de la Paris?
Cu pahare. În fiecare seară. Câte unul, câte unulPlătesc tot, plătesc nimic...
Achit sifonul, achit și fumul de țigară
Dar nota aia „de sus", nota aia grasă...
Pe aia n-o plătesc. Să vină s-o ia cu jandarmii!Așa că, șefule, ține restul, ia-ți un castel...
Eu mă car, am plătit cât făcea deranjul
Datoria cea mare rămâne în aer, ca fumul
S-o achite cine-o veni după mine... sau vântul - Ies în stradă, ploaia s-a oprit
Ies în stradă, ploaia s-a oprit demult...
Trotuarul lucește încă, ud, alunecos
Cerul se face cenușiu, dar se face
Primii zori se urcă pe acoperișuri, fără grabăTrag aer în piept și mă-năbuș puțin
Aerul de afară nu seamănă cu cel din cârciumă
E mai curat, dar e și mai gol...
N-are nici fum, nici muzică, nici oameniMă uit la dreapta, mă uit la stânga
Strada e pustie, doar un câine îngheață
Și un om cu ziarele, care trece grăbit
Și care nu se uită la mine... e bine așaIes în stradă, ploaia s-a oprit...
E o lume nouă. Dar e tot lumea aceea
Eu sunt eu, ploaia a fost ploaia
Nimic nu s-a schimbat. Și totuși s-a schimbat totIes în stradă, ploaia s-a oprit...
Mâine va fi altă zi, va fi altă seară
Eu mă voi întoarce aici, ca-n alți treizeci de ani
Și voi plăti alte note. Și nu voi plăti nimicE ciudat să ies dintr-o cârciumă în zorii zilei
Lumina-mi pare prea tare după lampa galbenă
Și totuși mi-e dor deja de masa mea...
Înainte chiar să-mi fac vreo zece pașiAprind o țigară, ultima din pachet
Pun pachetul gol pe rebordul vitrinei
Cineva-l va lua, cineva o să-l arunce...
Eu o să trec mai departe. Drumul e drumulIes în stradă, ploaia s-a oprit...
E o lume nouă. Dar e tot lumea aceea
Eu sunt eu, ploaia a fost ploaia
Nimic nu s-a schimbat. Și totuși s-a schimbat totAșa, deci, ăsta-i orașul dimineața...
N-am mai ieșit de mult la ora asta
Pare-mi-se că oamenii se duc undeva...
Iar eu mă-ntorc. Acolo unde se-ntorc beții și boemii. Acasă - Drumul spre casă, dacă o mai am
Iau drumul spre casă, dacă o mai am...
E ciudată sintagma, dar e adevărată
Casa mea e o garsonieră închiriată
La parter, cu o fereastră spre curteTrec pe lângă o brutărie, miroase a pâine caldă
Aș cumpăra o jimblă, dar n-am foame, am sete
Trec pe lângă oameni care se duc la slujbă...
Cu ochii încă închiși, deși merg pe picioareMă uit la ei și mă uit la mine
Ei se duc, eu mă-ntorc, e o coregrafie veche
Eu am încheiat ziua când ei abia o-ncep
Și totuși, ne-ntâlnim toți pe acest trotuar... receDrumul spre casă, dacă o mai am...
Mai durează încă vreo zece minute
Trec pe lângă o lume care se trezește
Iar eu mă duc... la culcare. La culcare, în sfârșitDrumul spre casă, dacă o mai am...
E mai lung sau mai scurt în funcție de ce-am băut
Diseară a fost lung. Sau scurt. Nu mai știu
Am ajuns. Casa e tot acolo. Și-am cheia. Și deschidLa intersecție mă opresc o secundă
Mă uit la femeia de la florărie cum scoate ghivecele
Are mâinile reci, dar pune trandafirii cu grijă...
Eu îi fac un semn cu mâna, ea-mi zâmbește. NecunoscătoriAsta-i orașul ăsta, asta-i viața noastră
Ne salutăm fără să ne cunoaștem, ne știm fără cuvinte
Eu mă-ntorc, ei pleacă, dar suntem împreună...
Pe trotuarul cenușiu, sub cerul plumburiuDrumul spre casă, dacă o mai am...
Mai durează încă vreo zece minute
Trec pe lângă o lume care se trezește
Iar eu mă duc... la culcare. La culcare, în sfârșitIată, ușa blocului, scara umedă, etajul...
Ușa garsonierei, cheia care mai funcționează
Casa-i tot a mea. N-am pierdut-o încă, în noaptea asta...
Mai rămâne să ajung la pat. Și să dorm. Cum nu am mai dormit - Treizeci și cinci de pahare (reprise)
Sunt acum acasă, în pat, sub o pătură subțire...
Lumina dimineții intră printre obloane închise
Aud orașul cum se trezește, departe...
Și eu, în sfârșit, mă pregătesc să dormN-am închis perdeaua, n-am tras telefonul
Pe noptieră e un pahar de apă, pe care nu l-am atins
Pe scaun, hainele mele cu miros de cârciumă...
Și-n cap, refrenul ăla, care nu mai pleacăTreizeci și cinci de pahare am băut diseară
Treizeci și cinci de povești am spus și-am ascultat
Treizeci și cinci de oameni mi-au stat lângă mine...
Treizeci și cinci de note de plată am încercat să închidTreizeci și cinci de pahare...
Diseară am băut
Treizeci și cinci de povești amare...
Despre toți câți m-au trecutTreizeci și cinci de oameni
Care-au stat la masa mea
Treizeci și cinci de nume...
Pe care lumea nu le mai știaMă mai gândesc o dată la chelner, dormind pe scaun
Mă mai gândesc la văduva, la avocat, la bătrân
Mă mai gândesc la ei și-i văd cum mă privesc...
Cum așteaptă seara următoare. Cum nu uită niciunulOchii mi se închid, e bine, e bine
Nu mai trebuie să plătesc nimic acum
Dorm. Dorm peste toate notele de plată...
Mâine mă scol și o să mai am de băut. Câteva. Sau mai multeTreizeci și cinci de pahare...
Diseară am băut
Treizeci și cinci de povești amare...
Despre toți câți m-au trecutTreizeci și cinci de oameni...
Care-au stat la masa mea
Treizeci și cinci de nume...
Pe care lumea nu le mai știaAșa că, prieteni... voi care m-ați ascultat...
Plecați acum, în pace, cum am plecat și eu
Mâine ne reîntâlnim, dacă tot mai trăim...
La aceeași masă, lângă geamul vechi. La aceleași pahare. La cârciumă. Acasă